Am tras concluzia aceasta după doar o săptămână petrecută acolo, în august 2024. Vă invit să stați de cel puțin trei ori mai mult, pentru a reuși nu doar să bifați câteva locații, ci și să vă „diluați” un pic în atmosfera locală.
Au printre cele mai bune vinuri din lume și, probabil printre cele mai vechi (s-au găsit dovezi arheologice privind cultivarea viței de vie de acum 8.000 de ani). Mesele lor sunt foarte bogate, o combinație de diversitate vegetală bizantino-orientală, ninsă cu calorii din zona montană: găluști cu carne piperată, plăcinte și alte mâncăruri cu brânză topită, rulouri de vinete coapte cu nucă, salate simple presărate cu sare de Svaneti, toate incredibil de gustoase!
Cina georgiană este chintesența legendarei abundențe de resurse a Caucazului.

Puteți bifa, cum am făcut și eu în al meu „raliu” insuficient: Ushguli, cea mai cunoscută localitate montană cu turnuri de piatră (și al său Café Murkvam), Kutaisi, capitala legendarului Regat al Lânii de Aur, Kakheti regiunea estică a celor mai mari crame și plantații de viță de vie, Omalo, una dintre cele mai izolate comune, accesibilă doar vara prin trecătoarea Abano (2.826 m altitudine) și Tbilisi unde, pe lângă centrul vechi, băile antice și blocurile epocii de glorie, puteți găsi unul dintre cele mai artistice baruri moto din lume: SuperTramp.
Sau presărați siestă în „raliu” și obțineți alt meniu.

Ce să știți dacă vreți să vă „scrieți” propria poveste caucaziană: odată ajunși acolo aveți grijă în trafic, pentru că oamenii, pe cât de prietenoși sunt ca pietoni, se schimbă imediat ce închid portierele; nu uitați de asigurarea obligatorie pentru propriul vehicul, pe care trebuie să o achiziționați local; plata cu cardul e posibilă la orice benzinărie rurală și în destul de multe locuri din mediul urban; infrastructura este încă între off-road și drumuri de beton, sau asfalt, cu o singură bandă pe sens. A, și să nu uit, cred că cel mai frumos mod de a ajunge acolo este feribotul Burgas – Batumi. Bucurați-vă de Sakartvelo!

În Maroc mai fuseserăm noi acum ceva ani, pe vremea când tajine pe trotuar era haute cuisine, și transportul se negocia cu degetul în praf, pe luneta grand taxi-ului. Dar acum că ne-am făcut și noi mari, inspirați de alții și mai mari ca noi, am zis să băgăm încă o fisă în țara lui Atlas, pe câte două roți de data asta. Planul aproximativ? Să vedem de câte ori putem să traversăm munții înainte și-napoi și, mai important, câte covoare se pot căra pe un motor în timpul ăsta.

Păi zis și făcut. Un pic de muncă de cercetare și câteva mail-uri mai târziu, aveam două Royal Enfield Himalayan 450 rezervate (norocul nostru, nou-nouțe), un traseu de nouă zile prin septembrie – octombrie 2024 și niște cazări una și una, numai bune de revigorat călătorul obosit. Și uite așa vine și ziua cea mare – aterizăm în Marrakech, ne reunim și cu una bucată pasager abonat, și petrecem restul serii (nopții…) învârtind bagaje dintr-o traistă în alta. A doua zi ne luăm în primire motoarele – vorba unui mare clasic în viață – „bolovanii”, și purcedem la drum.

Despre motoare nu sunt multe de zis, nici prea – prea, nici foarte – foarte. Obiectiv mai bune decât vechiul 411 (suspensii, frâne), dar per total nimic de dedicat ode. În schimb, considerabil mai grele și mai late în șa, ceea ce pentru aceia dintre noi vertical și muscular dezavantajați… să zicem că al meu anume a primit mai multe apelative afectuoase pe parcursul excursiei, unele mai „afectuoase” ca altele.

Dar despre peisaje… aici ar fi multe de zis, mult mai multe decât îmi permit timpul, spațiul, dar mai ales talentul. De la versanți arizi cu vegetație beligerant de țepoasă, la oaze luxuriante de aproape te aștepți să curgă lapte și miere din palmieri, de la dune bătute de vânt, cămile și turiști chinezi cu umbreluțe, și până la viraje la mii de metri, de te întrebi sincer dacă ești unde crezi, sau rătacit prin Ladakh, sau pe Transfăgărășan. Oricum ar fi, priveliștile marocane vin în multe arome. Și fiecare merită savurată în tihnă, eventual lângă o masă câmpenească pe șa, cu beghrir și iaurțel de capră, ca un nomad pseudo-berber ce te afli.

Și cum tot veni vorba de arome, iar călătorului îi șade bine cu burta plină, e un moment bun să vedem cum se prezintă și periplul culinar prin munții Atlas. Varietatea e și aici mare, dar nu atât în arome sau găteli, cât în selecția aparent infinită de legume și rădăcinoase care arată a cartofi, miros a cartofi, dar nu sunt în niciun fel cartofi! Și uite așa ajung oamenii să aibă probleme de încredere. Alt aspect ușor tristuț aici e că nordul extrem al Marocului pare să dețină monopolul absolut asupra condimentelor, iar cum omniprezentul tajine e, în mare, gătit prin înăbușire, paleta gastronomică pot spune că a fost… limitată, dar foarte, foarte sănătoasă. În experiența noastră, cel puțin. Ceea ce nu înseamnă că nu au existat câteva excepții notabile si extrem de apreciate.

O altă observație notabilă din caruselul nesfârșit de priveliști și experiențe a fost apropo de Merzouga – cunoscută călătorului entuziast ca varianta demo a Saharei. Suficient de aproape de civilizație cât să poți ajunge cu trolerul, suficient de departe cât să poți spune cu mâna pe inimă că n-ai avut semnal când te-a sunat șeful în concediu 😆 La fel ca orice alt loc abonat la listele de „Top 10 de văzut în viață”, este previzibil cotropit de hoarde de turiști cu selfie-stick-uri, localnici întreprinzători care „știu ei un băiat berber autentic”, și beri calde la suprapreț. De asemenea, ca orice alt loc „frumos, dar păcat că e locuit”, este splendid și merită văzut o dată în viață. Și apoi mai răruț, că-i mai drăguț.

Dar cum Merzouga e doar o picătură dulce – amăruie într-un samovar gigantic cu thé à la menthe delicios, Marocul a fost și rămâne o țară de pus pe orice listă de călătorie. Eventual de câteva ori, cu număr variabil roți. Și dacă-s două, preferabil cât mai ușoare, pentru că asfaltul e doar începutul distracției.

Iar cum călătoria a început cu niște întrebări presante care încă își cereau răspuns… am reușit să traversăm munții de șase ori, cărând patru covoare!

De ce să alegi un traseu moto lângă București?

Un traseu moto lângă București este ideal pentru cei care doresc să evadeze din agitația orașului fără a petrece prea mult timp pe drumuri. Zonele din jurul capitalei sunt diversificate, oferind atât drumuri sinuoase prin păduri, cât și întinderi liniștite pe câmpuri.

Pentru orice tip de motocicletă, fie ea sport, touring, cruiser, adventure sau chiar una dintre cele mai populare categorii, naked, vei găsi un traseu care să se potrivească perfect stilului tău de condus.

Iată câteva motive pentru care merită să iei în considerare această opțiune:

• Accesibilitate: Majoritatea rutelor moto sunt situate la 30-100 km de București, ceea ce înseamnă că poți planifica o excursie de o zi fără stres.
• Peisaje variate: Indiferent dacă îți plac pădurile, lacurile sau satele tradiționale, vei găsi trasee care să îți satisfacă preferințele.
• Pregătire pentru aventuri mai lungi: Un traseu scurt îți permite să testezi motocicleta și abilitățile înainte de a pleca într-o călătorie de mai multe zile.

Cele mai populare trasee moto lângă București

• Traseul București – Snagov – Căldărușani

Acest traseu este perfect pentru o plimbare relaxantă. Drumul te poartă prin păduri liniștite, ajungând la lacul Snagov, o destinație populară pentru odihnă și admirarea peisajului.Continuând spre Căldărușani, vei descoperi Mănăstirea Căldărușani, un loc plin de istorie și liniște. Ruta totalizează aproximativ 70 km și este potrivită pentru începători.

• Traseul București – Târgoviște

Un alt traseu apreciat este cel spre Târgoviște. Acest oraș istoric oferă o combinație de drumuri bune, peisaje pitorești și obiective culturale, precum Turnul Chindiei. Traseul însumează aproximativ 80 km, fiind ușor accesibil chiar și pentru cei aflați la început de drum.

• Traseul București – Comana

Parcul Natural Comana este o destinație excelentă pentru iubitorii de natură. Traseul are o lungime de aproximativ 40 km și include drumuri asfaltate, perfecte pentru o zi de relaxare. În Comana poți explora pădurea, lacurile și chiar mănăstirea.

• Traseul București – Ploiești – Valea Doftanei

Pentru cei care caută o aventură mai lungă, Valea Doftanei este o alegere inspirată. Drumul combină secțiuni rapide cu curbe interesante și peisaje montane. Distanța totală este de aproximativ 150 km, fiind ideală pentru o zi întreagă pe motocicletă.

Sfaturi utile pentru un traseu moto reușit

• Verifică motocicleta înainte de plecare: Asigură-te că motocicleta este în stare perfectă de funcționare. Verifică presiunea anvelopelor, nivelul uleiului și sistemul de frânare.
• Echipament adecvat: Poartă întotdeauna echipament de protecție, inclusiv cască, mănuși și jachetă moto.
• Planifică ruta în avans: Alege traseul în funcție de nivelul tău de experiență și de timpul disponibil. Folosește aplicații sau hărți moto pentru orientare.
• Fii atent la condițiile meteo: Verifică prognoza și evită să pleci în zilele cu ploi torențiale sau vânt puternic.

Riding-ul pe timp de iarnă poate fi o provocare, dar cu o pregătire corespunzătoare, te poți bucura de această activitate tot anul. O soluție excelentă este înscrierea la școala moto iarnă Hey Moto. La această școală, te înscrii pentru permis în luna ianuarie, unde parcurgi cursurile de legislație și pregătire practică.

În timpul iernii te antrenezi pe poligon adaptat condițiilor de iarnă, dezvoltând abilitățile necesare pentru a conduce în siguranță în condiții dificile. După finalizarea cursurilor și a antrenamentelor, ai posibilitatea să susții examenul pentru permis în primăvara următoare.

Astfel te asiguri că ești bine pregătit și calificat pentru a face față provocărilor specifice sezonului rece.

De ce să alegi Hey Moto pentru pregătirea ta?

Hey Moto este un partener de încredere pentru pasionații de motociclism. Pe lângă cursurile pentru începători, aceștia oferă sesiuni de perfecționare în timpul iernii, adaptate nevoilor fiecărui participant. Dacă ești interesat să afli mai multe despre cum te pot ajuta să îți îmbunătățești abilitățile, nu ezita să îi contactezi.

Un traseu moto lângă București este soluția perfectă pentru a-ți încărca bateriile și a scăpa de monotonia urbană. Fie că optezi pentru o plimbare scurtă spre Snagov sau pentru o aventură mai lungă spre Valea Doftanei, posibilitățile sunt nenumărate. Nu uita să te pregătești corespunzător, să alegi traseul în funcție de experiența ta și să te bucuri de fiecare moment pe drum.

Iar dacă iarna te prinde nepregătit, înscrierea la o școală moto iarnă precum Hey Moto te poate ajuta să rămâi activ și să îți perfecționezi tehnicile de condus. Contactează-ne acum pentru a programa cursul tău de perfecționare și pornește la drum în siguranță!

Știam de mult de Ladakh și de Leh – Manali Highway și zona aceea fusese dintotdeauna în topul expedițiilor „o dată în viață” pentru noi, dar cumva păruse întotdeauna prea complicat, prea departe, prea riscant… Ei bine, cândva prin iarna anului trecut am zis să nu ne mai tot găsim scuze, mai ales că acum aveam și eu permis moto, și să mergem în sfârșit în India. Au urmat câteva luni de documentare la foc mic, citit articole de călătorie, căutat trasee, interesat de condițiile de intrare și de condus în India (în zona Himalayană în mod special), timp în care două lucruri au devenit clare. Primul: ne va fi infinit mai ușor să organizăm tura cu ajutorul unui ghid, cu atât mai mult cu cât oamenii din zonă par extrem de specializați și deschiși la acest fel de turism. Iar al doilea, mai puțin concluzie și mai mult întrebare: oare de ce ne-a luat atât de mult să ne hotărâm să facem asta?! În rest, datele problemei începeau să se contureze cam așa: eram trei oameni (eu – începător entuziast, Robert – al meu partner „in crime” și motociclist cu ștate ceva mai vechi, și Andreea – sora lui Robert, ca „sac de cartofi” la fel de entuziast). Voiam două motoare, ceva bagaje minimale la purtător, un ghid doar al nostru, tot pe motor, si vreo două-trei săptămâni de hălăduit prin munți, cât mai departe de civilizație. Și fix asta am primit.

Căutând și citind pe la alții am aflat că perioada ideală din punct de vedere al vremii și al stării drumurilor ar fi undeva între jumătatea lui august și jumătatea lui septembrie. Mai devreme? Încă plouă și sunt porțiuni inundate. Mai târziu? Încep zăpezile pe la altitudine mai mare. Tot trăgând cu ochiul pe net am aflat că răul de altitudine e un lucru foarte real și neplăcut, iar cum noi aveam să urcăm la peste 5.000 m, recomandarea generală era să începem din capătul nord-vestic, din Srinagar, și să urcăm pe partea aceea, unde altitudinile cresc mai lin și peisajele sunt abia prefața operei epice care va urma. Apoi, teoretic, ne-am fi putut bucura de partea cu adevărat spectaculoasă când eram deja aclimatizați și nu ne mai uram existența 😊 Ar fi urmat apoi să coborâm în Manali, la sud-est, și să încheiem liniștiți expediția acolo unde cei mai mulți o încep, pieptiș și dureros. Zis și făcut, am contactat vreo trei echipe de organizatori, le-am expus tuturor datele problemei, și i-am ales pe cei cu care am simțit că rezonăm cel mai bine. Tot împreună cu ei am stabilit și traseul exact, în funcție de ce voiam să vedem (câteva trecători și mănăstiri budiste anume de care auziserăm în mod special), și cât de mult voiam să ne „aventurăm” pe trasee mai tehnice sau neumblate (să zicem „moderat” 😊 ). Apoi ei s-au ocupat de toată organizarea de la fața locului, și anume: motoare, cazări, vize regionale, transport din Delhi în Srinagar și din Manali înapoi în Delhi, până și două din trei mese pe zi. Pe scurt, a fost o aventură „la cheie”, doar a noastră, în care în plus față de costul pachetului (mai mult decât rezonabil, aș zice), noi nu ne-am mai plătit decât zborurile spre Delhi, benzina pentru motoare și prânzul pe traseu.

Ce motociclete?

Motoarele noastre au fost două Royal Enfield Himalayan 411, indestructibile și perfect adaptate pentru amalgamul de drumuri pe care l-am întâlnit – de la porțiuni de șosea proaspăt asfaltată, la petice răzlețe de ceva care a fost acum mult timp asfalt, la drumuri pietruite sau off-road în toată regula (cam 70% din traseu). Aș fi nesinceră să spun că nu mi-a lipsit un pic CRF 250L-ul de acasă când eram pe niște „scurtături” interesante. Dar în condițiile în care ar fi fost pur și simplu nefezabil să mergem pe motoare până acolo, iar alte motoare de închiriat nu prea se găseau, Himmie-urile s-au descurcat mai mult decât onorabil, chiar și cu bagaje și (unul dintre noi) cu pasager. Iar ghidul nostru, Tsewang (un băiat de nota 20 cu care am merge până la capătul Pământului), a mers pe un Royal Enfield Bullet 500, încărcat cu piese de schimb și rezerve de urgență de ulei și benzină pentru toată excursia.

Ce traseu?

Am avut în total douăsprezece zile pe motoare, cu două de pauză – una pentru a urca pe jos până la Phugtal Gompa, o spectaculoasă mănăstire budistă săpată într-un perete de stâncă, și încă una în Leh, pe la jumătatea traseului, unde am cunoscut și restul echipei. Între cele douăsprezece zile îmi e greu să trasez o medie, pentru că lungimea și dificultatea au variat foarte mult în funcție de specificul zonei și de disponibilitatea cazărilor. Am avut și zile de 80 km, din care mare parte pe asfalt, și zile de 200 km, aproape numai off-road dar, per total aș putea spune că s-a văzut cu vârf și îndesat experiența organizatorilor reflectată în traseul pe care ni l-au propus. Zilele grele alternau cu zile relaxante, iar locurile pe care le-am văzut au fost din cele de care povestești nepoților. Cazările (rezervate toate dinainte – de organizatori, dar după cerințele noastre) au fost și mai variate. Am avut totul, de la case pe apă, între nuferi, accesibile numai cu barca, la bungalouri în stil safari la poalele munților, la corturi spațioase pe o pășune între vârfuri muntoase, printre marmote și turme de iaci. Apoi nu putem uita nici micile ferme unde n-am fi putut fi primiți mai cald nici dacă am fi fost membri ai familiei, sau „cel mai luxos hotel din oraș”, unde nu s-a uitat nimeni la cele trei degete de noroi și praf de pe noi și de pe echipament, tot ca oaspeți de seamă am fost întâmpinați. Și aici cred că putem trage una din concluziile categorice ale turei – oamenii sunt pur și simplu incredibili! Nu mă pot pronunța asupra a cât de mare este diferența între cei din nordul extrem al subcontinentului și cei din alte regiuni, dar pe unde am fost noi nu am întâlnit decât mărinimie, căldură și înțelegere.

Tot de mărinimie, căldură și înțelegere putem vorbi și la capitolul meteo 😊 Recomandările s-au dovedit a fi la mare fix și, în afară de trei stropi de ploaie (pentru care am fost recompensați cu un curcubeu aproape ireal) și o foarte scurtă trecere prin viscol (la 5.300 m altitudine, deci cumva de așteptat), vremea a fost pur și simplu perfectă. Ceruri senine și temperaturi cel puțin decente tot drumul, fapt care a făcut ca și cele câteva inevitabile treceri prin apă să fie relativ ușor abordabile.

De neuitat?

Mi-ar fi extrem de greu să aleg o singură zi sau un singur loc care ne-a plăcut cel mai mult, dar fiecare dintre noi a părut să rezoneze într-un fel special cu ceva anume. Robert a fost foarte încântat de zona Jispa – Manali, cu drumuri frumoase virajate, printre culmi verzi, cu aer aproape tropical, iar Andreea mai avea un pic și lua acasă una dintre marmotele pe care le întâlneam din loc în loc de-a lungul pâraielor, dincolo de Leh – atât de prietenoase încât stăteau la scărpinat. Iar mie? Mie cred că mi-a rămas gândul la Sirsir La, o trecătoare la aproape 4.800m altitudine, cu peisajul ei selenar vopsit în nuanțe de ocru și ruginiu, pe care l-am văzut printre fulgi rari de zăpadă. Asta sau dunele de nisip din Hundar, care, împreuna cu cămilele aclimatizate în zonă, special pentru turiști, păreau „din alt film”. Și dacă ar fi să aleg un numitor comun, pe lângă peisajele copleșitoare (dar cumva așteptate), un loc care ne-a fermecat pe toți prin frumusețea candidă și neașteptată a fost chiar Srinagar, cu al său Dal Lake. Acest oraș anonim pentru mulți, care nici pentru noi nu era mai mult decât un simplu punct de plecare, ne-a arătat cum ascunde (la propriu, aproape „după colț”) o veritabilă Veneție sud-asiatică, mustind de viață și culoare printre ale ei piețe plutitoare de fructe și legume, mirodenii, dulciuri și mărunțișuri artizanale. Iar când asta a fost prima noastră „vedere” din India, cum să nu vrem să ne tot întoarcem acolo? 😊

Text și Foto: Cătălina Ioan

Câteva cuvinte despre tine

Sunt din Cluj și mă ocup cu jurnalism, fotografie documentară și video. Am lucrat cu New York Times, Stern, Getty Images, Reuters, AFP, Die Zeit, Vanity Fair Franța etc., iar în România cu National Geographic, DOR, Libertatea, Scena 9, PressOne. De doi ani m-am întors în România și am documentat subiecte diverse: de la venirea refugiaților ucraineni la începutul războiului, reportaje sociale, până la reportaje legate de energie și economie.

În ultimii 14 ani am locuit în diverse țări africane: Sudan, Madagascar și Sudanul de Sud. În acesta din urmă am petrecut aproximativ 5 ani.

Cum e cu motocicleta în Africa?

Prima dată am urcat pe motocicletă, ca pasager, în Madagascar, unde am locuit un an și jumătate. Mersesem în vizită la o prietenă, mi-a plăcut și am rămas. Mi-era extrem de frică să urc pe motocicletă, dar nu aveam de ales. Pentru unul dintre reportajele la care lucram trebuia să ajung într-o zonă foarte izolată din nord-estul țării, unde se făcea trafic ilegal cu lemn de palisandru. După o călătorie cu bacul, un domn cu o motocicletă a fost de acord să mă ducă la destinație. A durat vreo două ore, pe malul mării, pe drumuri nisipoase. El se simțea foarte bine, dar eu aveam mereu impresia că o să cădem. Până la finalul călătoriei mi-am vindecat teama de motocicletă. 

Câteva luni mai târziu am mers cu o altă prietenă în Sudanul de Sud, unde ea își făcea lucrarea de master. În Africa de Est taxiurile sunt motociclete și sunt numite boda-boda. „Șoferii” sunt în general băieți tineri, uneori prea tineri, localnici sau din țările vecine, Uganda, Kenya, unde este o tradiție mai veche a motocicletelelor-taxi. 

Dacă voiam să mergem undeva, nu aveam de ales, trebuia să urcăm pe motocicletă. Ca să fim în siguranță, așa ne gândeam noi, cel mai bine era să fim împreună. Așa că mergeam mereu amândouă pasagere pe aceeași motocicletă. Dar erau „taximetriști” și mai curajoși decât cei care ne luau pe noi. Unii duceau câte 3-4 copii la școală, în uniforme roz, cu ghiozdănelele pe spate, înghesuiți, unii în fața „șoferului” alții în spate. Duceau și oameni cu bagaje la aeroport, mămici cu bebeluși de câteva luni în brațe… Aproape orice putea fi transportat cu boda-boda iar numărul de pasageri era surprinzător. Drumurile erau neasfaltate, nisipoase în sezonul secetos și inundate în cel ploios. 

După ce a plecat prietena mea, am fost nevoită să îmi fac curaj și să merg singură cu boda-boda. Uneori stăteam pe motocicletă ore întregi în capitala Sudanului de Sud, Juba, alergând dintr-un loc în altul. Era mai rapid decât orice alt mijloc de transport și mult mai plăcut decât mașina. Dacă la început mă țineam strâns de bara din spate a motocicletei, fricoasă, după o vreme ajunsesem să stau liniștită, uneori în lateral „ca femeile” când purtam rochie, și să scriu mesaje. Acum, când povestesc, parcă sunt iar acolo, pe motocicletă, cu vântul în păr, mergând pe o stradă cu palmieri și bougainvillea uriași înfloriți. 

În Sudanul de Sud străinii care lucrau pentru ONG-uri, ambasade, ONU etc. nu aveau voie să urce pe aceste motociclete-taxi pentru că erau considerate periculoase, deși nu era cazul, pentru că „șoferii” erau atenți și destul de buni, având în vedere că făceau asta multe ore pe zi. Așa că străinii mă priveau fie ca pe o nebună fie ca pe o săracă 😆 pentru că nu aveam șofer și mașină care să mă plimbe. Pentru mine, dincolo de partea financiară, mersul cu boda-boda era mult mai practic și mai frumos.

Am călătorit în zonele uscate din nordul țării, ocupate de rebeli în timpul războiului civil, dar și în sudul fertil, pe drumurile de țară cu arbori de mango uriași. Visez să ajung înapoi, dar de data aceasta nu ca pasager. Toate aceste drumuri le-am făcut pentru muncă, cu rucsacul, cu aparatul de fotografiat în spate și uneori cu trepiedul pe genunchi. Dar am făcut și o excursie de câteva zile cu fostul meu prieten, mare iubitor de motociclete, până în țara vecină, Uganda, în rezervația Murchison Falls unde, de pe motocicletă, am văzut elefanți și girafe. 

Când te-ai gândit să începi școala?

Mi-am dorit să învăț să merg pe motocicletă la scurt timp după ce am început să merg cu boda-boda. M-am îndrăgostit de senzația de libertate pe care o ai pe motocicletă. Doar că, de fiecare dată când mă întorceam acasă, alergam încoace și-ncolo și parcă nu mai era momentul potrivit. Toamna trecută m-am mutat din Cluj în București și a doua zi m-am hotărât să nu mai aștept. Am găsit Hey Moto pe Google Maps, am văzut că pot să ajung chiar și pe jos de unde locuiesc și că sunt review-uri bune. Mi-au plăcut toți instructorii, m-am simțit încurajată. Mi-au plăcut mult și orele de enduro. 

Ce ai vrea să faci cu motorul?

Mi-ar plăcea să folosesc motorul atât ca să merg la lucru, prin oraș, cât și să călătoresc în zone unde e mai plăcut să fii pe motocicletă decât în mașină. Nu mă atrage așa de mult drumul lung, viteza, ci mai degrabă libertatea de mișcare pe care o oferă motocicleta. 

Text și Foto: Andreea Câmpeanu

Astăzi vorbim despre unul dintre elevii cu care ne mândrim: Adrian Cristea.
Ne-am reîntâlnit în poligon pentru că a împlinit 18 ani și face trecerea la categoria A2. L-am întrebat ce a făcut în acești doi ani cu a sa motocicletă de A1 și ne-a răspuns „peste 30.000 km”. Are o poveste frumoasă, „scrisă” cu multă îndrăzneală, multe drumuri pe motor și multe amintiri frumoase demne de…
„ani de liceu” 🎶

Când ai luat permisul și ce motor ți-ai ales?

Am luat permisul de A1 în 2021. Mi-am ales ca primă motocicletă un Zontes U125. Bugetul meu era limitat dar nu voiam să-mi iau ceva SH deoarece la vremea aceea nu aveam deloc cunoștințe mecanice. Mi-am propus de la început să plec în ture mai lungi și mi-a fost frică să nu mă lase în drum, așa că am optat pentru o motocicletă Zontes nouă. A fost
cea mai buna alegere.

Câți kilometri ai făcut și pe unde ai ajuns?

În momentul de față am 32.200km la bord. Cea mai frumoasa călătorie a fost o ieșire de patru zile în care am fost singur și am dormit în hamac prin pădurile din țară. Traseul a fost: București – Cheia – Brașov – Zărnești – Făgăraș – Agnita – Sibiu – Alba Iulia – Cluj – Deva – Hunedoara – Petroșani – Târgu Jiu – București. Printre alte ture am mai făcut, tot singur, și București – Veliko Tarnovo, care mi-a plăcut iar foarte mult.

Ți-a trebuit curaj să pleci la drum lung cu un 125? Care-i partea frumoasă în a călători pe un motor mic?

Mi se pare că trebuie să ai curaj să pleci la drum lung, nu să ai curaj să pleci cu un 125. În general, în turele lungi, am mai mers cu un prieten, și el tot cu A1.
Am fost mai ales pe drumurile secundare din țară, pentru că sunt mai frumoase și au mai multe viraje. Motocicleta mea merge constant cu 105 – 110 km/h fără probleme, ceea ce e mai mult decât suficient pentru astfel de drumuri. Cred că partea cea mai frumoasă în a călători cu o motocicletă mică este consumul de 2,2 l/100km 😁 și distracția de pe drumurile montane unde schimbi întruna vitezele de parcă ai cânta la pian 🎹 😝

Încotro anul acesta?
După ce trec pe A2, sezonul acesta sigur ies din țară spre Grecia și îmi doresc mult să ajung până în Israel la vară.

Text și Foto: Adrian Cristea

ISLANDA
După ce am trecut printre pereții Seydisfjordur și am urcat înspre orășelul Egilstaddir, m-am întrebat, ca tot turistul: „acumaa… spre nord sau spre sud?” Nu ploua, iar majoritatea „campagiilor” se îndreptau spre sud, așa că am ales să merg spre nord. Am părăsit „șoseaua de centură” pentru un drum de pietriș ce mergea spre gura de vărsare a râului Jökulsá á Brú, soarele a ieșit dintre nori și așa am început tura în „Țara de Gheață”. 

Avea să fie o zi plină de peisaje surprinzătoare: în 400 de km am trecut prin lunci înverzite, am urcat trecători montane cu drumuri de pământ, am coborât prin văi cu relief vulcanic, am mers pe coastă, am străpuns o ceață deasă care urca dinspre ocean și te lăsa ud ca după ploaie, am traversat mlaștini populate cu sute de păsări de țărm, am văzut stoluri de gâște de zăpadă, am trecut poduri înguste și, într-un final, am ajuns spre seară în Husavik.

Acest oraș de circa 2.000 de locuitori era în trecut un important centru pentru vânarea balenelor, iar acum devenise „capitala observatorilor de balene”. Am consimțit să fiu atras de această publicitate și am făcut o crestătură în buget pentru o tură prin apele golfului Skjálfandi. Poate că turiștii sunt pașnici de fel, dar sunt la fel de înverșunați ca vânătorii vikingi când observă ceva la orizont. Balena trebuie alergată cu bărcile de mare viteză și „prinsă în plasa telefoanelor”. Când a fost momentul potrivit m-am ridicat și eu în picioare, în rest, cu capul pe genunchi, m-am luptat cu răul de mare.

 

Am plecat târziu din Husavik, spre Akureyri unde, pe o ploaie ca de octombrie, am fost singurul vizitator al Muzeului Islandez al Motocicletelor. Au urmat două zile cu ploi reci, vânt puternic ce sufla în rafale, temperaturi de 6-8 grade, și două nopți de cazare la hosteluri cu prețuri de hotel.

 

De acolo am ales să urmăresc linia de coastă prin toate fiordurile de nord-vest, am trecut prin Isafjördur și am petrecut o noapte în singurătate pe lângă ferma Minnibakki. Am coborât apoi spre Latrabjarg, cel mai vestic punct al Islandei. Aici e o zonă cu drumuri de pietriș, ce urcă pe marginea falezelor, și cu plaje pustii cu nisip auriu. Într-o zi cu soare te poți păcăli că te afli într-o insulă din sudul Atlanticului.

 

Am urmat coasta mai departe spre sud până la Budardalur, o localitate ce mi se părea, ca multe „orașe” din Islanda, construită în jurul unei benzinării. Aici se afla un muzeu cu tematica celor două saga ce povestesc descoperirea Americii de către vikingi. În relativă apropiere, la Eiriksstadir, arheologii islandezi au pus în evidență fundația casei lui Eirik cel Roșu, și au construit o replică din turbă, piatră, lemn și iarbă.
Eirik a fost cel care a întemeiat prima colonie europeană în Groenlanda iar Leif, unul din copiii săi, a fost cel care a stabilit prima așezare sezonieră în America. Se pare că cei veniți pe urmele lui Leif, cu intenția de a întemeia colonii permanente, au navigat până aproape de locația actuală a orașului New York. Casa lui Eirik a fost cea mai frumoasă locație vizitată în Islanda. Se însera, mi-era frig și foame, dar nu m-am grăbit să plec, am zăbovit la pârâul de lângă ruine. Eram pur și simplu fericit.

 

Am pornit în final spre Reykjavik, unde îmi propusesem să stau trei nopți în campingul central. În prima seară am sacrificat iar bugetul și m-am dus spre un fast-food cu burgeri unde am întâlnit angajați români. M-am simțit ca acasă. A doua zi am vizitat pe jos tot centrul vechi, iar a treia am făcut revizia motocicletei. 

 

 

Din capitală am pornit mai departe spre celebrul vulcan activ Fagradalsfjall, pe care însă l-am găsit stins. Singurul râu care mai curgea era cel de turiști, în amonte, cel de lavă era negru și împietrit. Peisajul era selenar. Știu, ați mai auzit asta. Cum să vă spun mai bine, că nici voi n-ați fost pe lună… Munții din jur erau ca atunci când era Pământul făt, când încă avea acea fragilitate de copil al Cosmosului. 

 

Simțeam că se apropie finalul călătoriei. Trebuia să mai bifez, ca tot turistul, o baie într-o piscină cu apă geotermală. Bine am făcut, că în rest nu prea mi-a fost cald vara în țara aia… 

 

Apoi, de acolo, din Fludir, puteam să mai bifez, ca tot turistul, un gheizer, sau turul complet al Islandei. Am ales în schimb să fac o traversare sud-nord a insulei pe F26, una din puținele rute off-road care trec prin centrul nelocuit. 

 

Am ezitat, pentru că eram singur și drumul era presărat cu foarte puțini aventurieri.
Am îndrăznit și până la urmă am reușit să fac cei 300 km în două zile. Drumul era din pietriș, destul de drept, cu porțiuni de nisip scurte și surprinzătoare, cu vreo 9 sau 10 traversări prin apă și cu o pustietate intimidantă pe laturi. În depărtare vedeam ghețari, în apropiere era un deșert de piatră măturat de vânturi reci. Noaptea am petrecut-o la refugiul Nyidalur. 

 

A doua zi am ajuns la cascada Godafoss, „Cascada Zeilor”, în care, așa se spune, la adoptarea creștinismului, islandezii și-au aruncat „chipurile cioplite”.

 

 

În aceeași seară am „pus tabăra” pe malul lacului Myvatn, în apropierea misterioasei formațiuni, nu formații, Dimmuborgir. Și în acest camping m-am întâlnit cu angajați români. Apusul a fost superb. A fost cea mai frumoasă, singura de altfel, zi de vară pe care am petrecut-o în Islanda.

 

Mai aveam timp de zăbavă dar am preferat să explorez drumul de nord-vest până la Borgarfjördur unde exista o veche casă islandeză din turbă. De acolo am ajuns pe la ora 16 în Egilstaddir. Era prea devreme să merg la camping.

 

 

Am hotărât să mai fac un ocol prin sud-est, până la Breidalsvik. Am regretat repede. Pe ruta off-road 939 m-a prins o veme de noiembrie, cu burniță și vizibilitate la câțiva metri, apoi, pe șoseaua de coastă, ploaie și vânt în rafale. Eram dărâmat psihic și căutam cu disperare o cazare unde să mă pot usca dar, când am intrat în tunelul de după Faskrudsfjördur, am realizat că pot ajunge cu viață înapoi în camping. Dincolo era soare.
Ce mi-o fi trebuit?

După acești 200 km de coșmar am dat peste un camping cu aspect de tabără de refugiați. Toată lumea care se întorcea la vapor oprea în pâlnia Egilsstadir. Parcela pentru corturi era plină ca o gară după sărbători.
Mi s-a rupt un băț de cort în două locuri, l-am peticit cu niște nemți și niște izolierband, am mâncat conservă, am băut votcă și m-am culcat. Eram și eu rupt în două.

 

În ultima zi am sosit devreme în Seydisfjordur, după o „etapă” de 30 de km, și am băut câteva ginuri într-un băruleț făcut dintr-o cabină de navă pusă pe plajă. Ciudat, eram ca-n localul preferat, acasă-n QP Pub.
M-am îmbarcat, am făcut o baie în cabină și am ieșit repede pe punte. Vaporul deja își urma cursul prin fiord. De ce atâta grabă pe viața asta? Fiecare moment trebuie să i-l furi…
Greu a fost. Frumos a fost. Oare o să mă mai întorc? Oare asta a fost?

 

 

 

Text și Foto: Alex Cercel

Cum de, Canada?

Ca majoritatea planurilor noastre, expediția în Canada trebuia sa fie inițial în cu totul altă  parte. Apoi, din motive tehnice, în altă parte. Nu s-a legat nici aceea, de data asta din motive logistice. Dar știam că voiam să mergem undeva departe și să facem un drum lung, iar până la urmă Canada a bifat toate căsuțele. Mai precis British Columbia, cea mai vestică provincie canadiană, o întindere gigantică și rece (credeam noi) între Oceanul Pacific și Munții Stâncoși. Așa că ne-am închiriat motoare din Vancouver, îndesat echipament, șube și licori anti-frig în traistă, și am decolat către tărâmul arțarilor.

Aveam Canada „pe radar” de ceva timp grație, în primul rând, filmulețelor lui Ryan F9 (Fort Nine e un canal de YouTube foarte bun de review-uri și sfaturi pentru motocicliști). În plus, anul acesta am fost cumva chitiți pe munți și frig, iar Canada a fost „next best thing” față de ce ne doream inițial. Iar la capitolul priveliști, British Columbia e greu de învins, chiar dacă nu e atât de populară ca alte destinații. Nu în ultimul rând, Canada era o țară pe care niciunul din noi nu o văzuse încă 😊

Cum, pe unde?

Tot din ciclul „planul inițial”, prima noastră întâlnire cu Canada trebuia să fie pe țărână, așa cum ne șade nouă cel mai bine, dar cum unii dintre noi abia văd peste șaua motoarelor de la închirieri off-road, opțiunile ne-au fost grav limitate și ne-am văzut nevoiți să ne mulțumim cu asfalt. Nu că am fi fost dezamăgiți în cele din urmă.

Și uite așa s-a format un plan: cules motoarele din Vancouver, luat vitejește în sus până în Prince George, pe la jumatea provinciei, apoi întors spre vest, mers până la ocean, înapoi în Prince George, și întors pe ocolite în Vancouver, pe o rută scenică, de-a lungul munților, prin Jasper și Banff. Toate acestea în a doua jumătate a lui august, în două săptămâni pline, 13 zile de mers, cu o zi pauză de refacere. Vorba vine „refacere”, pentru că ziua liberă ne-am petrecut-o în Fernie, o Mecca a sporturilor cu munți și cu roți: unul cu bicicleta la downhill prin pădure, și unul „uphill” la pas pe poteci 😊
Iar la încheiere, după întoarcerea în Vancouver, ne-am luat la revedere de la Canada, de la înălțime, cu un scurt zbor cu hidroavionul deasupra parcului național Whistler.

Ce motociclete?

Ca de obicei, eu am fost factorul limitator aici. Dacă Robert își putea închiria practic orice (înălțime cât cuprinde, experiență asemenea), eu aveam din păcate foarte puține variante suficient de joase, ușoare și prietenoase cu începătorii. În cele din urmă ne-am ales cu eternul BWM R1200GS pentru el (în primul rând pentru confort la drum lung și apoi pentru curiozitatea de a încerca măcar o data ceva lăudat aproape universal), și cu o micuță Honda CB500F pentru mine, cu care m-am acomodat bine și de care mi-a plăcut aproape instant. Și așa am pornit noi la drum, cu Wolfgang și Maricica 😁

Inițial, pentru mine alegerea ar fi fost un foarte asemănător CB500X, cu care, spre deosebire de F, și similar GS-ului, ni s-ar fi permis să ieșim în off-road ușor. Din păcate nu mai era niciunul disponibil. Dar la finalul zilei, îmi e greu să regret că am mers cu „Maricica”, pentru că s-a comportat exemplar și iertător pe toate tipurile de drum pe care le-am întâlnit – autostradă, drumuri înguste prin pădure, asfalt bun, asfalt prost, curbe pe ploaie torențială și chiar și trânta unui începător prost și subsemnat, care dă nas în nas cu prima curbă în care intră mai tare decât știe să și iasă, fix în ultima zi… Din fericire (și nu în mică măsură grație echipamentului complet), nu mi-a fost rănit decât orgoliul, iar Maricica a ajuns și ea pe roți acasă, doar cu ceva julituri.

Drumurile Canadei s-au arătat în cea mai mare parte impecabile, ca și șoferii, de altfel. Totul ireproșabil semnalizat, asfalt în general foarte bun, drumuri largi și ușor virajate, șoferi exemplar de disciplinați și precauți, iar impresia artistică… de nota zece. British Columbia pare un deliciu pentru motociclistul/șoferul căruia pur și simplu îi place să conducă!

Ce amintiri?

Expediția în Canada a fost pentru mine una a extremelor. Zile cu ploaie torențială și 12°C, apoi soare orbitor și 34°C fix a doua zi. Distanțe mari, zile relativ lungi și obositoare (4200km în total), dar obiectiv vorbind, drumuri ușoare și neintimidante, ahem… cu anumite excepții 😇 

Peisaje incredibile și oameni politicoși și primitori dar, în același timp, enorm de multe persoane fără adăpost în Vancouver, la colț de stradă cu cafenele trendy și mașini de lux. Nu în ultimul rând, am întâlnit cazări din toată gama: de la „roach motels” pe marginea autostrăzii, la o fostă fabrică de lactate reamenajată ca pensiune, o mini-fermă cu undă verde la scărpinat toate pufoșeniile locale, un bungalow în mijlocul unei podgorii terasate, sau o căbănuță de bușteni în inima pădurii.

Dacă ar fi să trag o concluzie, Canada, British Columbia în mod special, merită văzută și merită trăită pe două roți. Nu am fost la Nordkapp, dar Prince Rupert, cu ale lui foci înotând leneș prin portul micuț, nu pare cu nimic mai puțin un „capăt al Pământului” la fel de demn de văzut. Iar Stâncoșii Canadieni poate nu au un Stelvio sau o Furka, dar la fel de neînsemnat te simți privind giganții profilându-se pe cer de-o parte și de alta a drumului!
Și abia am văzut „vârful icebergului”. Numai în British Columbia ar mai fi și spectaculoasa parte de nord-vest, ce frizează Alaska, apoi, în restul Canadei, Yukon-ul, neiertătoarele Northwest Territories, Newfoundland, și câte și mai câte doar în „shortlist” 💓

La concluzii pragmatice, pot adăuga că am devenit o adeptă convinsă a ideii de a testa cât mai multe feluri de motoare, atât pentru experiența vast diferită în sine, cât mai ales pentru o înțelegere empirică a conceptelor de geometrie și ciclistică. Altfel am înțeles cum și de ce se comportă CRF-ul meu de acasă așa cum se comportă, după ce am simțit cât se poate de concret diferențele pe un motor practic diametral opus în aproape toate privințele. Asta, și jur că manșoanele încălzite nu sunt deloc fiță! 😉

Text și Foto: Cătălina Ioan